Veselie tristă

M-a prins o veselie-atât de tristă.
În dansul ei fără de melodie,
Dansez, fără să fiu lipit de glie,
Și n-am crezut vreodată că există
O veselie-atât de tristă.

Din camera ce parcă mi-e obscură,
Se-aud pașii tăcuți din dansul nostru,
Zâmbesc ca ieri, ca nicăieri, ca prostu’,
Cu liniștea ascunsă-n partitură,
Dansez în camera obscură.

M-aplaudă tavanul și pereții,
Din patru colțuri reunite-n palme,
Sunt spectatorii unei triste drame,
Din seară până-n faldul dimineții,
Aceiași spectatori, pereții.

Un zâmbet de bolnav mă tot insistă,
Doar umbra-i sinceră pe-un colț de glie,
Și trupul îmi vibrează a melodie,
Mânat de-o veselie-atât de tristă,
Pereții aplaudă – insistă.